(Scurt) Tratat de tacere

Unii nu pot. Dar vor fi nevoiti sa invete. Si altii… stiu si pot. Eu sunt din categoria trebuie sa invete, dar invata foarte greu. Lumea asta trebuie sa invete mai intai sa taca inainte sa vorbeasca. E ca si faza cu alergatul: inainte inveti sa mergi si apoi inveti sa alergi.

Trebuie sa stii sa taci. E o arta sa taci. Nu e pur si simplu oprit din vorbit. Opritul din vorbit nu ar trebui sa puna probleme nimanui, problema se arata in momentul in care cel care vorbeste este indragostit de ce spune si de… el. In cazul tipului astuia de om “tacerea e e aur”. Nu va putea niciodata sa taca. Argumentele lui sunt puternice si atent gandite. Atat de atent incat dau in paranoia. Dar nu tace de buna voie. Simte nevoia sa umple golurile si cand e nevoit sa taca este suparat. Cand este redus la tacere (cineva are argumente mai solide decat are el) atunci sta si rumega: “Este asta mai destept decat mine…? Imposibil! A avut doar o sclipire de moment… Sau s-a gandit mult la asta”! In definitiv toti trebuie sa taca in fata lui si sa asculte. Un fel de narcisism ascuns il duce pe omul acesta in pragul nebuniei cand altcineva are pareri diferite in momente cruciale.

Nu va invata niciodata (sau foarte greu) sa taca si sa asculte, exact calitatea care-i lipseste lui sa fie minimum o persoana cumsecade. Nu conteaza daca are simtul dreptatii sau nu argumentele sale vor fi mereu supra-gandite, supra-evaluate. Parerea lui trebuie luata in calcul si nu are tot timpul rabdare sa iti mai spuna o data. In schimb gaseste multe cuvinte sa descrie tot ce are de spus, tot ce traieste.

Cand tace, totusi, acest om? Ca nu este… “nedestept”. Tace cand este intimidat. Este intiminat si nu poate sa spuna cu surle si trambite tot ce are de spus. Atunci calitatea de a asculta iese la iveala si… (ca sa vedeti) asculta, dar puteti sa fiti siguri ca daca nu mai e in preajma voastra sau daca vreodata nu se va mai simti intimidat de dumneavoastra va rabufni si veti auzi tot ce a ascultat acest om… atunci. Daca e ceva important care nu mai sufera amanare veti auzi acest lucru atunci, pus intr-un ambalaj frumos (ca stie ca este capabil, dar “nu vrea” tot timpul).  Sunt momente cand tace si din respect fata de persoana cu care vorbeste. Nu asculta intotdeauna, dar este salvat de auz care prinde mereu ultima propozitie si stie ce sa raspunda. Aici intra prietenii, pe care nu vrea sa-i piarda, dar, hai sa fim seriosi, nici nu are prea multi si ii va pierde pe toti pana la urma. Ultimul caz in care acest individ ar putea sa taca este cand isi da seama ca la o iesire a vorbit doar el. Vrea sa mai vorbeasca si altcineva pentru ca isi da seama ca s-a expus prea mult, poate deveni vulnerabil (si cum paranoia e acuta, se gandeste ca poate mai e cineva ca el). Dar nu dureaza mult: daca interlocutorul incepe sa vorbeasca va fi mereu intrerupt (ori nepoliticos, ori cu intrebari multe – depinde de cat respect acorda omul nostru insului cu care vorbeste), iar daca acesta nu vorbeste, nicio problema ca are cine sa vorbeasca.

Diplomatia este un cuvant care atarna greu. Nu si in cazul acestui om. Stie ce inseamna, dar ramane inca neslefuit. Rabufneste, tipa, plange (daca poate) cand are ceva de spus. Vede foarte simplu nedreptatile care (i) se fac, dar asta e deja un criteriu subiectiv, asa-i? Este exasperat de cei care stiu sa taca si cand se exteriorizeaza in public (adica si pe langa alte persoane care nu sunt deja “obisnuite” cu acest tip de comportament) ori sfarseste cerandu-si mii de scuze, ori prin a afirma ca nu-i pasa (toate depind de cine-i vede).

Aceste persoane sunt destul de superficiale si au mereu cosmaruri. Gandesc prea mult si sunt mereu in alerta. Trebuie sa-si spuna parerea mereu si nu mai stau sa asculte ce au altii de spus. Da, tacerea este o arta, o spun si japonezii, dar nu toti au talent pentru asa ceva.

*To be continued… or not

Biletele din oglinda

Challenge

Challenge de Andrei Ghitea

Andrei, Bosch, boxe, viermi – imi cer scuze pentru intarziere

Domnul Andrei de la Unu

Studia cu atentia masina rosie care tocmai parcase in fata blocului. Nu trase perdeaua ca sa nu fie observat. Pentru ca nu vedea prea bine se indrepta repede spre masuta de cafea, dupa ochelari. Stia ca ei puteau fi urmatoarea distractie, trebuia doar sa aiba rabdare si sa fie politicos. Stia ca-i va fi greu, ultimele doua familii l-au considerat destul de suspicios, dar le-a demonstrat el contrariul. Zambi putin la amintirea domnisoarei dulci cu papusica dupa ea oriunde mergea. Parerea lui era ca o fetita de 5 ani nu mai trebuia sa umble cu o “paturica de siguranta” dupa ea. O ura pe mama ei pentru educatia proasta pe care o dadea fetitei. A pus el capac rasfatului. Modelul mamei lui era perfect. Pana acum s-a abatut, dar umarind masina rosie si miscarea din jur stia ca e timpul sa utilizeze acelasi tipar.

“Ai vazut,  Cristi,  ce fetita draguta are familia Ionescu? Cum care familie Ionescu? Familia draguta care a cumparat apartamentul doamnei Titova de deasupra noastra? Doar ca pare cam galagioasa. Copiii astia de bani gata…” si se indeparta furios de fereastra, inspre camera lui “de joaca”, lasand in urma pe sofa o papusa mare cu chip vesel si costumatie de soldat.

In fata blocului era galagie mare, Madalina Ionescu, o fetita de vreo 5-6 anisori, bruneta cu ochi verzi plangea pentru ca tatal ei nu o ajuta cu bagajul. Mama incerca din rasputeri sa o calmeze, dar termina prin a ignora tipetele insistente ale copilei. “Un cartier plin de curiosi, taaci, Madalina!”, gandi mama obosita.  Dupa multe promisiuni si rugaminti, mama reusi sa-si calmeze fetita si sa continue cu descarcatul bagajelor din masina. Cu chiu cu vai au urcat la etajul doi, apartamentul caruia urmau sa-i spuna “acasa”. “Restul cutiilor le vom pune momentan in boxa… dar acum, acum trebuie sa curatam fiecare coltisor din apartamentul asta”, spuse mama cu voce tare, iar domnul Ionescu aproba zambind.

In timp ce familia Ionescu se instala confortabil in noua locuinta, Andrei era tot mai suparat de galagie: “Ce oameni prost crescuti. Nu au pic de respect pentru vecini. Tropaie in apartament si sigur cateva zile vor face la fel”. Se gandea febril la cum sa faca sa opreasca galagia pentru ca-i facea tamplele sa zvacneasca. Cand tropaitul se opri, Andrei putu sa-si auda gandurile pentru cateva momente, dar apoi…

Madalina nu vroia niciodata sa doarma in pijamaua verde cu extraterestrii. Ea a cerut sa-i fie cumparata, dar nu vroia sub nicio forma sa o poarte, astfel ca in momentul in care a aflat ca dupa baie va purta pijamaua aceea a inceput sa tipe si sa se zbata in mainile mamei ei. Dorea sa fuga la “tati”, pentru ca el mereu o intelegea si era mult mai bun cu ea decat “mami”.

Andrei nu mai putea suporta tipetele rasfatatei si se hotari sa iasa putin la plimbare, isi lua ramas bun de la Cristi, isi lua sacoul de pe cuier si iesi. Cand ajunse in fata blocului, tipetele nu mai erau asa stridente. Se plimba agale inspre parc si era mandru de el. Mandru ca s-a abtinut sa mearga la vecini si sa le spuna ce parerea avea despre educatia proasta si fara batai pe care o practica mai fiecare familie moderna. “Dezgustator!”, isi spuse in gand. Dar acum avea un plan, un plan genial pentru a educa el fetita aceea. Avea de gand in primul rand sa mearga inapoi in apartament -  cam peste cateva zeci de minute -  pentru ca obraznica nu avea sa adoarma prea curand si in al doilea rand sa se barbiereasca si sa cineze. Era fericit ca si-a permis un aparat de ras Bosch pentru ca era foarte bun si il lauda mereu prietenilor de table din cartier. La cina ar fi mancat somon, ca in zilele bune, dar ramanea la sarmalele prost fierte de acum 4 zile.

Si apoi la un paharel de tuica o sa-i povesteasca lui Cristi cam cum planuieste el lectia de educatie. Isi amintea ca la 5 ani nu mai avea voie sa aiba o paturica pentru ca mama lui spunea ca deja era “baiat mare” si ca e cazul sa se descurce singur. Cum el a fost mereu un copil neascultator si rasfatat, mama lui i-a pus intr-o seara viermi in paturica si cand se trezi a doua zi i-a spus ca pe toate paturile de care copii nu se despart la 5 ani cresc viermi. De atunci Andrei nu a mai folosit paturica si s-a simtit mai increzator in sine. Era mandru de el si fericit de educatia pe care a primit-o de la mama sa.

Gabriela Dan

• ***